Au-auu-auoleu :)

Fotbalul e un zeu care te priveşte şi te pedepseşte crunt atunci când nu îl tratezi ca atare. Nu poţi să sfidezi o naţiune întreagă la nesfârşit fără să primeşti un şut în fund. Nu poţi să îţi baţi joc de fotbal fără ca acesta să te pedepsească. Nu poţi să fii deasupra legilor şi a tot ce înseamnă o societate de drept fără să îţi primeşti pedeapsa. Chiar nu poţi să fii acolo sus împotriva tuturor legilor raţiunii, pur şi simplu nu se poate.

Mai presus de toate e un lucru care m-a scârbit nespus. Nu, nu e vorba de mâzga cu care au uns toate ziarele de sport şi emisiunile de profil acei presupuşi conducători, care, chipurile, sunt persoane publice şi, în consecinţă, formatori de opinie.

Trăim într-o Românie în care sportul e, cred, ultimul “fel de mâncare” rămas digerabil din tot cotidianul mizer în care ne scăldăm. Noi suporterii trăim prin el. Plângem, râdem, ţipăm, înjurăm şi ne mândrim…

Ei se laudă că sunt mari, că sunt tari, că sunt mulţi şi nu mai ştiu eu ce. În România anului 2009, pe toată planeta asta mare şi plină de ape, oriunde naibii s-ar fi jucat un meci de o asemnea importanţă lucurile ar fi stat altfel decât în groapa din Ştefan cel Mare. Ei au venit 5000, sper că nu greşesc, la stadion atunci când jucătorii aveau cea mai mare nevoie de ei, atunci când echipa lor era foarte aproape, chiar dacă au pierdut avantajul deţinut multă vreme. Chit că s-ar fi jucat în Giuleşti, ghencea sau Regie, în Craiova, Timişoara sau Constanţa, în Vânju Mare, Videle sau la dracu-n praznic stadionul ar fi fost plin şi mai mult decât atât oamenii s-ar fi “măcelărit” pentru biletele mult râvnite.

Fotbalul te trimite direct la ghilotină când faci toate astea. Ei au păţit-o! Cine urmează?

P.S. Mă-nclin în faţa Urziceniului, dar mai ales în faţa marelui antrenor Răzvan Lucescu (mai mult decât senior)

Hă-nes-cu!

Sunt rare asemenea victorii şi din această cauză nu vreau să ratez ocazia să mă bucur cât pot de tare.

Roland Garros, nu cred că e cineva care să nu fi auzit de el. Un fel de Campionat Mondial de tenis, dar pe zgură. An de an ne cam facem de râs, noi, adică reprezentanţii României la acest turneu. Mai răsărea puţin Pavel în anii lui de glorie, puţin Hănescu, dar nimic spectaculos.

De data asta lucrurile să pare că stau altfel. Sorana Cârstea e în turul trei, Hănescu era şi el tot acolo. Victorie 7/6 7/6 7/6 şi în optimi trebuia să îl întâlnească pe acest Simon. Un jucător extraordinar şi pe lângă asta mai joacă şi pe teren propriu. Asta e, zic eu… e şi turul trei o performanţă. Dar uitaţi-l pe Hăne. 6/4 6/4 5/2, 40-0 şi serveşte pentru meci. se face 6/2 şi se califică în sferturile de finală. Acolo îl aşteaptă Fernando Gonzalez, un alt greu al tenisului.

C-aşa-i în tenis. Bravo Hăne!!

Progresul. O istorie cât o viaţă de om

CLUBUL BANCAR AJUNS LA A 65-A ANIVERSARE

În urmă cu 65 de ani şi o zi, la Răşinari, lua fiinţă o echipă de fotbal pe numele ei BNR Bucureşti. De-a lungul timpului, multe au fost evenimentele ce au creat în jurul clubului o adevărată aură, pe care doar formaţiile importante o au.
Cu toate astea, anumite momente din îndelungata istorie a echipei nu pot fi trecute cu vederea, pentru că pot fi considerate adevărate borne pentru evoluţia „bancarilor” în timp.

Aşadar, nimic nu poate începe fără data de 10 mai 1944, atunci când Traian Pătraşcu şi Nicolae Pop, împreună cu câţiva tineri tipografi, toţi mari iubitori de fotbal, au pus bazele grupării cu numele amintit ceva mai devreme. În total au fost 24 de persoane care au pus umărul la înfiinţarea clubului Băncii Naţionale. De aici şi până la debutul în primul eşalon fotbalistic al ţării nu au trecut decât 11 ani.

În 1955, BNR Bucureşti debuta în prima ligă cu o serie de jucători necunoscuţi în acea vreme, dar care îl aveau în frunte pe Titus Ozon şi izbuteau să termine pe un spectaculos loc trei. Performanţa acestui prim sezon a fost reeditată în ediţia de campionat din anii 1961-1962, când Progresul, noua denumire a echipei, ocupa, din nou, a treia poziţie a podiumului.

Derulând puţin istoria, ajungem la nefastul sezon 1964-1965, când Progresul retrograda pentru prima dată în liga secundă, cu toate că avea în componenţa sa o serie de jucători ce evoluau la echipa naţională.

Revenind în zilele noastre şi privind asupra întregii istorii bancare, nu putem decât să tragem o singură concluzie: Progresul a fost mai mereu urmărită de ghinion. Fie că a ratat titlul de campioană sau nenumărate finale ale Cupei României, jucătorii ce au evoluat în bleu-albastru nu au avut norocul de partea lor. Cifrele vorbesc de la sine şi nu necesită adăugiri:

Câştigatoare a Cupei României: 1959/1960;

Finalistă în Cupa României: 1957/1958, 1996/1997, 2002/2003, 2005/2006;

Vicecampioană a României: 1995/1996, 1996/1997, 2001/2002.

Europa nu a fost o necunoscută formaţiei din Parcul cu Platani, „bancarii” având meciuri memorabile împotriva unor formaţii cu nume. Partizan Belgrad, FC Brugges, PSG sau Herenveen sunt doar câteva din echipele care au venit în Cotroceni.

Chiar dacă performanţele s-au cam ferit de „bancari”, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre jucătorii importanţi. Printre cei care au îmbrăcat tricoul Progresului merită amintiţi Titus Ozon, Viorel Mateianu, Gino Iorgulescu, Liviu Ciobotariu, Cosmin Olăroiu, Marin Dună, Petre Marin, Dan Petrescu, Adalbert Kassai, Mircea Sandu, Ovidiu Petre, Cristian Săpunaru, Răzvan Lucescu sau Marius Lăcătuş.

Din păcate, toate cele spuse mai sus şi toate cele ce s-au întâmplat de-a lungul timpului au trecut cumva în plan secund. Asta pentru că nu de puţin timp Progresul Bucureşti a intrat în moarte clinică. Problemele financiare au făcut ca echipa să ajungă la două neprogramări în campionat şi astfel, s-a văzut exclusă din competiţie.

Important în continuare este ca toţi cei apropiaţi clubului să nu uite de o istorie cât o viaţă de om. Oamenii, mai exact bărbaţii, se pensionează la vârsta de 65 de ani, iar Progresul, dimpotrivă, trebuie să renască precum pasărea Phoenix, aşa cum le place suporterilor progresişti să spună.

La Mulţi Ani, Progresul !

www.liga2.ro

Extraordinar, incredibil, fabulos…

şi toate cele mai frumoase cuvinte.

Tocmai ce s-a terminat Chelsea – Liverpool. Acum ceva timp am spus că nu am să mai scriu despre sport, fotbal mai exact, dar cum pot să fac asta când sunt contemporan cu asemenea evenimente. E superb când vezi 22 de cavaleri care nu pleacă nici o clipă capul şi continue să creadă în steaua lor norocoasă. Să fugi şi în ultmele secunde din meci după un gol care nu îţi poate aduce decât o victorie şi nu calificarea e aproape inexplicabil.. pentru noi care trăim într-un fotbal mizer, pardon, într-o lume a sportului mizeră.

Era cât pe ce să spun “doar o simplă victorie”, dar nimic pentru ei nu e simplu. Fotbalul e cu totul altceva, e un mod de viaţă, nu un mod de aţi distruge viaţa. Băieţii ăia care intră pe pătratul verde o fac, pentru mulţi bai e adevărat, pentru prestigiu, pentru sine, pentru evoluţie şi nu în ultimul rând pentru nişte suporteri unici în lume.

Mi-e scârbă de fotbalul din tribunale, mi-e scârbă de toate meciurile disputate după uşi închise, de meciuri mai plictisitoare decât un “Tânăr şi neliniştit” cu multe mii de episoade, mi-e scârbă, mi-e scârbă.. mi-e scârbă.

Chelsea vs. Liverpool, patru-patru pentru FOTBAL. Eu unul nu i-aş mai fi oprit din joc. Ar fi alergat după minge toată noaptea şi scorul ar fi sfidat toate limitele.

Mă-nclin !

Andi | idnA

Hai să nu mai fim români

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

    

 

 

De fiecare dată când lumea ne-a fost mai dragă, băieţii noştri au dat cu mucii în fasole. Vezi meciurile cu Italia şi Olanda, de la europene, sau meciurile din actualele preliminarii, cu Lituania şi Franţa.

Din fericire, cred eu, a venit momentul adevărului pentru această mult discutată generaţie. Noi, ca naţie, avem o mare problemă: avem un har extraordinar de “a face din ţânţar armăsar” şi poate de aceea niciodată nu am reuşit să producem o performanţă cu adevărat mare. Ne supraestimăm şi datorită acestui lucru, aproape de fiecare dată când avem de dat un test important, plecăm cu o şansă în minus. Lucrul acesta e general valabil, dar asta e cu totul altă discuţie. Sâmbătă seara, de la opt jumate, în acelaşi timp în care milioane de pământeni vor renunţa pentru scurt timp la luxul energiei electrice de dragul Zilei Pământului, România întâlneşte Serbia.

Aşa şi?

E foarte simplu. Nu batem, ne luăm adio de la un nou Mondial de fotbal, de la o vacanţă de vară în Africa de Sud, de la superbele emoţii cauzate de prezenţa la un asemenea eveniment.

Personal am urmărit două Campionate Mondiale la care România a participat, în 94 şi în 98. Dacă în 94 eram mai mult decât junior şi nu mai reţin mare lucru, în 98 parcă, parcă începeam să înţeleg ceva. Chiar şi aşa a trecut foooarte mult timp şi, chiar dacă aş vrea, nu aş putea să spun că mi-e dor să retrăiesc acele sentimente.

Aşa că…

Dragă naţională,

Dragă Lobonţ, Contra, Tamaş, Rădoi, Raţ, Bănel, Cociş, Codrea, Max, Costea, Mutu, Marica şi care veţi îmbrăca poimâine tricoul galben,

Dragă domnule Piţurcă,

În calitate de minuscul, figurativ vorbind, suporter al naţionalei României de Fotbal, îmi permit să vă pun o întrebare:

Când naiba mai mergem şi noi la mondiale?

Erată: Dacă răspunsul nu este 2010 vă rog insistent să vă faceţi cu toţii bagajele şi să ne scutiţi.

Cu deosebită stimă,

Andi

P.S. Pentru 90 şi ceva de minute să uitaţi că sunteţi români şi să nu mai apară acel comportament tipic nouă. Împrumutaţi, măcar pe durata acestei partide, mentalitatea de luptători a vecinilor noştri de la vest.

Egalul din curtea şcolii

Cu toţii am fugărit o minge în curtea şcolii în luna lui decembrie. Zăpadă până peste glezne şi gheaţa ne aducea zâmbetele pe faţă.

De copilărie mi-a adus aminte meciul de vineri al Rapiduleţului. de un meci între găştile din oraş, dornice să atingă supremaţia. O primă repriză disputată undeva în noiembrie, după care un decembrie nervos a debarcat în Gruia. Noi am fost copii din partea mai friguroasă şi mai săracă a oraşului, cei obişnuiţi cu nămeţii, cu frigul şi evident cei care se adaptează imediat condiţiilor grele. Clujenii, copi de bogătaşi s-au speriat de marea albă ce s-a abătut spre coliba lor. Obişnuţi să alerge pe nisip fierbinte şi pe iarbă englezească, Culio şi ai lui au început să danseze neuniform şi din păcate ,pentru ei, alunecările artistice nu au fost punctate în nici un clasament. Implanturile noastre din îndepărtatul continent Sud American s-au dovedit a fi mult mai inspirate. Asta, poate, şi pentru inspiraţia conducătorilor noştri, care i-au fugărit pe săracii băieţi pe crestele Carpaţilor aflaţi sub domnia lui Copos. După ceva atacuri, după o bară a lui Pitbull, de data asta nepermis de blând, şi alte încercări, a trebuit să ne vedem mulţumiţi cu un singur punct.

Nu a câştigat nimeni. Gaşca puştilor bogaţi îşi caută explicaţii confuze, în timp ce noi, cu un ochi pe terenul din curtea şcolii maidaneze, ne băgăm unghii în gât. Cu o victorie eram la doar trei puncte de primul loc! Mai presus de toate e că arătăm că avem potenţial, că băieţii vor să câştige şi mai ales că în ciuda problemelor care nu se mai termină, echipa evoluează excelent. Sper să continuam panta ascendentă. Forzza RAPID !!

P.S. Ce frumos stăteam acum pe locul trei în clasament. Dar, vorba cântecului, adaptată, “Noi suntem rapidişti, noi suntem masochişti”

Semifinaleeee

La Vâlcea se vrea performanţă, la Vâlcea se face performanţă. Chiar dacă mulţi spuneau că odată cu plecarea lui Tadici de pe banca tehnică Oltchim nu va mai fi aceeaşi echipă, iată că realitate e cu totul alta. Fetele au fost incredibile. Dăruirea de care au dat dovadă, la care se adaugă şi un talent extraordinar au făcut ca Oltchim Rm. Vâlcea să fie prima echipă din România care ajunge în semifinalele celei maiimportante competiţii din handbalul de club, semifinalele Ligii Campionilor Europeni !

Vâlcencele au spulberato pur şi simplu pe Buducnost (31-22) şi astfel se îndreaptă magistral spre următoare fază a competiţiei înaintea disputării ultimului meci din grupă. Calificată matematic în semifinale, Oltichim începe deja să viseze, îndreptăţită fiind, la cucerirea preţiosului trofeu.

Trist este că această imensă performanţă nu mişcă deloc opinia publică. Prima pagină a ziarelor de sport de astăzi este evident cu tragicomedia de la Dinamo, iar Oltichimul se pierde undeva prin paginile ziarelor. Păcat, păcat că nu ştim să apreciem adevăratele realizări.

În fine. Astea sunt probleme de zi cu zi şi nu trebuie să distragă atenţia de la lucruri cu adevărat importante. Bravo Oltchim !

VEZI AICI O GALERIE FOTO DE LA PERFORMANŢA OLTCHIMULUI (PROSPORT)

Ca la noi la nimeni

Cu toţii ştim bancurile cu poliţişti în care, mai mult sau mai puţin(sau poate mai mult ), indivizii cu bască şi epoleţi (sper că şi la ei se numesc la fel) sunt luaţi la mişto. Ei, da bancuri cu jandarmi ştiţi ? Dacă v-am pus în dificultate vă scot imediat din încurcătură.

Banc: De câţi jandarmi e nevoie ca să păzeşti un suporter ?

Răspuns: De 8 (opt) !!!

Da. S-a întâmplat în România zilelor noastre. Sâmbătă, în seria a doua din liga secundă de fotbal din România, un fan înfocat al echipei Drobeta Turnu-Severin a făcut deplasarea la Curtea de Argeş. Formaţia sa favorită a întâlnit acolo pe Internaţional Piteşti. Pe lângă faptul că a trebuit să fie încordat până la sfârşitul meciului, când Drobeta a reuşit să smulgă un 0-0, numitul afost mereu de-a dreptul încolţit de 8 organe ale jandarmeriei.

Incredibil.

Sursa: liga2.ro

Paok-Olympiakos

Oare au şi grecii un Dragomir care să sară la gâtul suporterilor? Mai mult ca sigur suporterii care au pus umărul la această mişcare de “huliganism” au fost filmaţi şi vor fi aspru pedepsiţi [not].

Ce frumos e fotbalul uneori…

video via Prosport

Moromeţii 2009

Am găsit pe gsp.ro un reportaj genial. Cu toţii ştim romanul lui Marin Preda, Moromeţii. Cu toate acestea nimeni sau foarte puţini ştiu ce se mai întâmplă în Siliştea-Gumeşti din zilele noastre.
Vă recomand cu dragă inima acest articol. Felicitări gsp !

Vezi articolul AICI